Complicatiile tehnicilor de reproducere asistata

Din momentul in care tehnicile de reproducere asistata au inceput sa fie utilizate mai frecvent in vederea asigurarii conceptiei (incepand din 1980), s-a inregistrat o crestere a numarului de sarcini multiple (aproximativ 35% din toate nasterile realizate prin tehnici artificiale au intrat in aceasta categorie, iar din ele, 4,3% au fost cu tripleti). Nasterile multiple reprezinta de fapt, cea mai importanta complicatie a acestor proceduri (implicand atat riscuri pentru copil, cat si pentru mama). Aparitia lor atat de frecventa este pusa in legatura cu faptul ca de obicei, pentru a creste probabilitatea de a se dezvolta sarcina, se transfera mai mult de 1 embrion. Sarcinile multiple sunt corelate cu un risc crescut de avorturi spontane (sau terapeutice), de complicatii obstetricale, prematuritate si morbiditate neonatala. Un alt risc asociat procedurilor de stimulare ovariana este reprezentata de aparitia sindromului de hiperstimulare ovariana iatrogena.

Riscuri pentru viitoarea mama
Riscurile deriva din aparitia sarcinilor multiple, care vor duce duce la complicatii ginecologice. Studii recente au demonstrat ca tipul complicatiilor depinde de ce fel de tratament de fertilitate a urmat pacienta, astfel:
– medicamente de fertilizare: cresc riscul desprinderii placentei de uter, avortuilor spontane in trimestrul III si dezvoltarii diabetului zaharat gestational
-fertilizarea in vitro: asociaza un risc crescut de aparitie a rupturii de placenta, placenta praevia (situatie in care placenta se dezvolta in regiunea inferioara a uterului), hipertensiunii arteriale cu valori foarte ridicate, ajungand chiar la 190 mmHg tensiunea sistolica (situatie numita pre-eclampsie) si creste riscul de nastere prin cezariana
Sarcinile multiple asociaza un risc crescut de moarte fetala intrauterina (si astfel pierdere a sarcinii). Un studiu realizat in 2006 a demonstrat ca femeile care au sarcina multipla prezinta un risc de 3,6 ori mai mare de deces din cauza eventualelor complicatii ce apar de-a lungul acestei perioade, comparativ cu femeile ce au sarcini unice. In aceste situatii dramatice, cauzele cela mai frecvente de deces au fost: trombembolism, complicatii legate de salturile tensionale, hemoragii excesive (si uneori imposibil de controlat) si infectii (ajungand pana la sepsis).

Riscurile pentru fat
Malformatiile genetice si complicatiile peripartum
Si in cazul copiilor conceputi prin tehnici de reproducere asistata complicatiile sunt asociate cu evolutia sarcinii si cu existenta fetilor multipli. Copiii conceputi astfel au un risc mai mare de a se naste prematur si de a fi subponderali la nastere. Astfel, in cazul acestora creste probabilitatea de a prezenta sau a dezvolta pe parcursul vietii probleme cardiace, pulmonare si respiratorii, dar si diverse grade de retard mintal si disabilitati psihice.
Nasterea prematura asociaza si aparitia paraliziei cerebrale, o patologie in care este puternic afectata capacitatea de coordonare a muschilor (un studiu efectuat in 2006 a demonstrat ca exista o importanta corelatie intre modul de conceptie: fertilizare in vitro si aparitia acestei forme de paralizie).
O parte din complicatiile legate de prematuritate nu devin evidente decat la cativa ani dupa nastere. De exemplu, copii care la nastere au avut sub 1500 de grame au un risc mare de a suferi in timp probleme comportamentale, intarziere in dezvoltarea motorie si psihica (avand dificultati de integrare la scoala si in mediu, in general). Astfel de probleme sunt datorate tulburarilor de mielinizare in lobul frontal (in special in ariile motorii).
Totusi, spre deosebire de temerile enuntate de specialisti, pana in urma cu cativa ani, studiile recente vin sa demonstreze cu date sigure ca reproducerea asistata nu creste riscul de aparitie a defectelor cromozomiale (fapt tradus clinic prin malformatiile congenitale). In cazul in care astfel de probleme apar, ele sunt puse, de obicei, pe seama varstei inaintate a partenerilor sau existentei terenurilor genetice predispozante. Infertilitatea in sine poate reprezenta un risc pentru aparitia defectelor congenitale, acest fapt fiind evidentiat prin numeroase observatii clinice care au aratat ca o parte din copiii conceputi pe cale naturala, de catre cupluri cu probleme de fertilitate prezinta mai frecvent patologie diversa de sistem nervos central, aparat digestiv si sistem musculo-scheletal, comparativ cu copiii cuplurilor fertile. De asemenea, si copiii nascuti din cupluri tratate pentru infertilitate (conceputi deci, prin reproducere asistata) prezinta un risc ceva mai ridicat de aparitie a acestor patologii (insa este mult mai scazut comparativ cu restul).
In prezent, diagnosticul genetic este disponibil in cateva clinici si centre de fertilizare. Astfel se poate determina existenta eventualelor defecte genetice ale produsului de conceptie si se pot face predictii referitoare la alte probleme ce pot sa apara pe parcurs. O asemenea procedura diagnostica este indicata in cazul pacientilor ce au un risc mare de transmitere a unei boli genetice (fie ca este vorba de o afectiune monogenica sau ca este vorba de o aberatie cromozomiala), dar si in cazul cuplurilor care se afla in tratament pentru fertilizare in vitro si ai caror embrioni sunt verificati pentru identificarea eventualelor aneuploidii cromozomiale.
Cele mai frecvente boli cu transmitere autozomal recesiva ce pot fi diagnosticate astfel sunt: fibroza cistica, talasemiile. Dintre bolile cu transmitere autozomal dominanta – distrofia musculara, boala Huntington, boala Charcoat-Marie-Tooth. In cazul bolilor cu trasmitere X-linkata (transmitere legata de cromozomul X), diagnosticul genetic preimplantare se realizeaza pentru hemofilia A si distrofia musculara Duchenne. Astfel de teste ridica, insa, o serie de probleme etice si psihologice care trebuie discutate si analizate atent cu viitorii parinti.

Limitarea numarului de nasteri multiple
Tinand seama de posibilitatea dezvoltarii sarcinilor multiple, viitorii parinti sunt adesea pusi in situatia in care trebuie sa ia o decizie importanta si dificila in cazul in care tratamentul va produce embrioni multipli. Variantele sunt destul de limitate:
– fie sunt pastrati toti embrionii si se incearca ducerea sarcinii la termen (acest lucru implicand riscuri destul de mari pentru mama dar si pentru embrionii ce se vor dezvolta in cursul sarcinii)
– fie se realizeaza un avort terapeutic total
– fie se realizeaza o procedura numita embrio-reducere (aceasta consta de fapt, in indepartarea unuia sau mai multor embrioni). Este o tehnica ce asociaza insa riscuri pentru embrionul restant, care poate poate fi agresat fizic in timpul realizarii efective a reducerii.
In momentul actual specialistii considera ca cea mai buna cale de a limita numarul nasterilor multiple este de a implanta un numar cat mai redus de embrioni inca de la inceput.
Expertii incearca sa gaseasca metode prin care sa reduca riscurile asociate nasterilor multiple, astfel:
– majoritatea centrelor de fertilizare implanteaza intrauterin aproximativ 2-3 embrioni per ciclu de insamantare, iar restul embrionilor pot fi criogenizati pentru a putea fi utilizati in caz de insucces (se pare ca procesul de criogenizare nu are efecte negative asupra embrionului). Crioprezervarea embrionara are avantajul de a pastra in conditii optime produsul de conceptie al fiecarui cuplu in parte (embrionii sunt mentinuti in nitrogen lichid), iar in acest fel embrionii congelati vor putea fi utilizati pentru nevoile viitoare ale cuplului (un nou ciclu de implantare sau o noua sarcina) sau vor putea fi donati altor cupluri sau altor femei ce isi doresc o sarcina. Implantarea unui numar atat de mic de embrioni scade semnificativ si sansele de succes al fiecarui ciclu. Este insa o metoda considerata a fi avantajoasa in vederea evitarii sarcinilor multiple (in unele cazuri, chiar si daca se implanteaza mai mult de 3 embrioni succesul nu este garantat).
– se poate reduce doza de medicamente fertilizante administrate viitoarei mame, reducandu-se astfel si riscul de sarcini multiple, insa daca dozele se reduc mult, succesul procedurii poate fi compromis in totalitate
– efectuarea transferului de blastocisti (embrioni in varsta de 5 zile) s-ar putea dovedi o metoda mai eficienta.

Read More

Diabet gestational: simptome, cauze, diagnostic si tratament

Diabetul gestaţional este o afecţiune caracterizată prin creşterea nivelului glucozei din sânge care apare în timpul sarcinii. Diagnosticul este pus de obicei în al doilea sau al treilea trimestru de sarcină. Persoanele care prezintă riscuri de a face diabet gestaţional întrunesc următoarele condiţii:

·         Au rămas însărcinate după vârsta de 25 de ani

·         Au un istoric familial de diabet

·         Au dau naştere unui copil subponderal sau care prezenta un defect din naştere

·         A prezentat glucoză în urină la un consult de specialitate prenatal

·         Au presiunea sanguină ridicată

·         Au prea mult lichid amniotic

·         Au suferit un avort spontan sau au născut un bebeluş mort

·         Erau supraponderale înainte de a rămâne însărcinate

 

Simptomele diabetului gestaţional

 

De obicei nu există simpotme iar dacă acestea se manifestă sunt uşoare şi nu pun în pericol viaţa gravidei. De cele mai multe ori nivelul glucozei revine la valorile normale după naştere.

 

Principalele simptome ale diabetului gestaţional includ: oboseală, vedere înceţoşată, infecţii frecvente ale vezicii biliare, vaginului sau pielii, stări de greaţă şi vomă, sete permanentă, urinare frecventă, pierderea apetitului.

 

Teste şi examene

 

Diabetul gestaţional apare de obicei la jumătatea sarcinii. Toate femeile însărcinate ar trebui să beneficieze de un test de toleranţă orală la glucoză între săptămânile 24 şi 28 de sarcină pentru identificarea afecţiunii. Femeile care prezintă factori de risc pentru dezvoltarea diabetului gestaţional îşi pot face acest test mult mai devreme.

 

Odată ce o femeie a primit diagnosticul de diabet gestaţional poate observa ameliorări ale stării de sănătate prin testatea la domiciliu a nivelului de glucoză. Cea mai banală metodă este aceea a înţepării pulpei degetului.

 

Tratamentul diabetului gestaţional include menţinerea normală a nivelului glucozei din sânge pe timpul sarcinii şi asigurarea dezvoltării sănătoase a bebeluşului. Medicul tău ar trebui să urmărească îndeaproape starea ta de sănătate dar şi pe cea a bebeluşului în timpul sarcinii. Monitorizarea fetală include teste cu ultrasunete şi testul non stres.

 

Un test non stres este un test simplu, nedureros pentru mamă şi bebeluşul ei. Testul presupune plasarea pe abdomenul gravidei a unui aparat care ascultă şi afisează bătăile inimii bebeluşului (monitor electronic fetal). În momentul în care bebeluşul se mişcă rata de bătăi a inimii creşte cu 15-20 bătăi peste nivelul său normal. Medicul poate compara rata de bătăi a inimii cu mişcările bebeluşului pentru a determina dacă starea de sănătate a acestuia este bună. Medicul va observa dacă s-au înregistrat creşteri ale ratei de bătăi a inimii la anumite intervale de timp.

 

Dietă şi exerciţii

 

Cea mai bună metodă prin care îţi poţi îmbunătăţi dieta este să consume o varietate de alimente sănătoase. Ar trebui să citeşti cu atenţie eticheta fiecărui produs şi să-l analizezi atunci când te decizi să-l cumperi. Vorbeşte cu medicul sau dieteticianul pentru a te sfătui cu aceştia legat de regimul alimentar pe timpul sarcinii. În general, este indicat să evitaţi grăsimile saturate iar consumul de proteine să fie într-o cantitate moderată. Alimentele recomandate sunt fructele, legumele, cerealele, pastele şi orezul. Gravidele trebuie să evite zaharurile, sucurile de fructe, băuturile răcoritoare şi produsele de patiserie. Nu săriţi peste mese. Consumaţi aceeaşi cantitate şi tip de alimente zilnic.

 

·         Doctorul şi asistenta îţi vor prescrie zilnic vitamine. Aceştia vor sugera şi administrarea de suplimente de fier şi calciu. Vegetarienii trebuie să vorbească cu medicul care le va prescrie o dietă specială.

·         Ţine cont de faptul că “a mânca pentru doi” nu înseamnă că trebuie să consume de două ori mai multe calorii. Ai nevoie doar de 300 de calorii în plus, zilnic, pe care le poţi obţine dintr-un pahar de lapte, o banană sau 10 biscuiţi.

 

Dacă nu reuşeşti să controlezi nivelul glucozei din sânge, medicul îţi poate prescrie fie medicamente pentru diabet care pot fi administrate oral, fie terapia prin insulină. Pe perioada tratamentului este necesară monitorizarea nivelului glucozei din sânge. Multe femei care dezvoltă diabet gestaţional nu vor avea nevoie de medicamente pentru diabet sau insulină. Situaţia nu este similară însă pentru toate gravidele.

 

Complicaţii posibile:

 

·         Posibile complicaţii la naştere legate de greutatea bebluşului

·         Îmbolnăvirea de diabet pe parcursul vieţii

·         Creşterea riscului de deces al bebluşului

·         Nivel scăzut al glucozei din sângele bebeluşului

 

Prevenţie:

 

Prevenţia presupune vizite regulate la medic pentru a putea monitoriza starea de sănătate a bebeluşului şi a mamei. Cunoaşterea factorilor de risc pentru diabetul gestaţional şi screening-ul prenatal în săptămânile 24-28 de sarcină sunt utile pentru diagnosticarea timpurie a diabetului gestaţional. Persoanele supraponderale pot realiza un indice al masei corporale (BMI) care să le arate care este riscul de a dezvolta diabet gestaţional în timpul sarcinii.

Read More

Anemia in timpul sarcinii

O femeie însărcinată are nevoie de mai mult fier, un element esenţial ce produce hemoglobina care asigură transportul oxigenului către celule. De ce o gravidă are nevoie de mai mult fier pe durata sarcinii? Motivul rezidă în faptul că volumul de sânge al corpului se dublează şi de aceea este nevoie de mai mult fier pentru stimualrea producţiei de hemoglobină. Anemia apare în momentul în care fierul nu produce hemoglobină în cantitate suficientă.

Nu este mai puţin adevărat că majoritatea femeilor suferă de o lipsă de fier semnificativă în special în trimestrele II şi III de sarcină ceea ce poate avea efecte neplăcute asupra fătului.

 

Femeile însărcinate ar trebui să consume zilnic suplimente de fier a câte 30 de grame. Deşi cantitatea insuficientă de fier este principala cauză a anemiei, ea apare şi din alte cauze cum ar fi: insuficienţa acidului folic şi a vitaminei B12, pierderile masive de sânge, bolile sau anomaliile moştenite genetic ale sângelui. Dieta săracă în fier este şi ea o cauză a apariţiei anemiei.

 

Principalele simptome ale anemiei includ stări de oboseală, greaţă, palpitaţii, durere la respiraţie şi greutate în concentrare.

De obicei, femeile îşi fac teste care să ateste anemia de circa două ori pe durata întregii sarcini. Testele se fac la începutul sarcinii şi după 28 de săptămâni. Testele presupun realizarea unei hemograme în urma căreia se va analiza hematocritul şi se va măsura cantitatea de celule roşii din plasmă.

 

Cele mai bune metode prin care poţi îmbunătăţi cantitatea de fier din sânge sunt dieta echilibrată şi administrarea de suplimente pe bază de fier. Pentru a creşte absorbţia de fier într-o dietă poţi lua în calcul următoarele sfaturi:

 

·         Ia mai multă vitamina C în combinaţie cu fierul pentru că aceasta favorizează absorbţia

·         Evită consumul de cafeină

·         Evită consumul excesiv de alimente ce conţin tărâţe

 

Fierul poate fi obţinut prin consumul unor alimente cum ar fi legumele (broccoli, spanac), fasolea, cerealele integrale, ouălele, orezul brun, carne roşie slabă. În cazul în care fierul este obţinut prin inhalarea suplimentelor alimentare atunci este indicat ca acesta să se administreze pe stomacul gol pentru a fi mai bine absorbit de organism.

 

Aportul de fier este necesar oricărei persoane, nu doar gravidelor. Prevenţia şi tratarea anemiei îţi vor îmbunătăţi starea de sănătate şi te vor ajuta să te simţi mai bine.  

 

Administrarea de fier poate avea însă şi efecte secundare de tipul deranjamentelor la nivelul tractului gastro-intestinal sau a constipaţiei. Stările de greaţă pot apărea şi ele ca urmare a administrării fierului. În toate aceste situaţii se recomandă consultarea medicului de specialitate. 

Read More

Circulara de cordon ombilical

Circularele de cordon ombilical reprezintă înfăşurări ale cordonului în jurul fătului (gât, trunchi sau membre). Înfăşurările pot fi unice sau multiple şi se produc cel mai adesea în jurul gâtului. Dacă înfăşurările au loc în jurul trunchiului, atunci acestea sunt denumite eşarfe sau bretele. Circularele pot fi clasificate şi în laxe sau strânse.

Se pare că circulara de cordon ombilical apare în situaţia în care cordonul este prea lung sau lichidul amniotic este în exces. Aceste două condiţii favorizează înfăşurarea cordonului ombilical în jurul fătului în timpul mişcărilor sale active. Perioada poate varia de la câteva săptămâni la câteva luni înaintea naşterii.

 

Circularele de cordon ombilical pot avea consecinţe asupra fătului şi se manifestă în mai multe moduri. Una dintre consecinţe este compresiunea vaselor de sânge ale cordonului care poate determina suferinţa fătului. Aceasta se accentuează progresiv în cursul travaliului şi culminează în momentul expulziei când are loc strângerea circularei. În momentul în care apare suferinţa fetală, ritmul BCF se modifică iar în cazuri severe se poate ajunge la bradicardie.

 

O altă consecinţă o reprezintă compresiunea jugulară (circulara este în jurul gâtului). Acest tip de compresiune jenează circulaţia cerebrală de întoarcere, lucru ce accentuează hipoxia cerebrală şi staza, creând premisele favorabile instalării hemoragiilor meningo-cerebrale.

Nu în ultimul rând, circularele de cordon ombilical au şi o influenţă asupra travaliului care se manifestă prin dificultăţile de acomodare a craniului fetal. Totodată, această malformaţie poate determina blocarea mecanismului de naştere a capului.

 

Semnele care indică prezenţa circularei de cordon ombilical sunt: alterarea ritmului BCF în timpul contracţiilor, prezenţa suflului funicular, apariţia fenomenului de coborâre a capului fetal în timpul contracţiilor, la expulzie.

 

Mortalitatea fătului este destul de rară. Prognosticul în cazul acestei anomalii depinde de suferinţa fetală specifică la 50% din cazuri. Totodată, se recomandă ca femeile care prezintă circulare de cordon ombilical să nască prin cezariană.

Read More

Depresia postpartum: simptome, cauze si tratament

Multe femei consideră momentul naşterii unui copil ca fiind cea mai fericită experienţă a vieţii lor. Cu toate acestea de ce apare depresia după naştere? Aproximativ 80% din femei experimentează câteva dereglări ale stării de dispoziţie după momentul naşterii. Cele mai multe femei se simt triste, singure sau au temeri, lucruri care le accentuează şi un sentiment de vinovăţie faţă de starea lor.

Aceste simptome dispar de la sine în cazul celor mai multe femei. Există însă circa 10-20% cazuri care au nevoie de asistenţă pentru vindecarea despresiei postpartum (o formă mai severă de dereglare a dispoziţiei).  

 

Simptomele depresiei postpartum

 

Simptomele pot apărea în primele 24 de ore de la naştere sau chiar la câteva luni după ce bebeluşul s-a născut. Dacă prezinţi aceste simptome este necesar să te adresezi unui specialist pentru îngrijirea sănătăţii care va încerca să identifice şi alte cauze ale manifestării acestor simptome. Principalele simptome ale depresiei postpartum sunt: tristeţe, plânsul continuu, lipsa de interes pentru activităţile care altădată îi făceau plăcere unei femei, dereglări ale somnului, pierderea în greutate, pierderea energiei, agitaţie sau anxietate, sentimente de vină sau inutilitate, dificultăţi de concentrare sau în luarea deciziilor, gânduri suicidale, interes scăzut pentru sex, sentimente de respingere.

Simptomele fizice ale depresiei postpartum includ bătăile frecvente ale inimii, durerea în capul pieptului, accelerarea bătăilor inimii, ameţeală, insensibilitate, scurtarea bruscă a respiraţiei.

 

Cauzele depresiei postpartum

 

Nu au fost identificate cauzele specifice ale depresiei postpartum. Medicii pun depresia postpartum pe seama următorilor factori:

·         Dezechilibrele hormonale

 

o   Nivelele de hormoni (estrogen, progesterone şi cortizol) scad dramatic în primele 48 de ore de la naşterea bebeluşului

o   Femeile care sunt pe cale să dezvolte depresia postpartum pot fi mult mai sensibile la aceste schimbări hormonale

 

·         Alţi factori de risc cunoscuţi

 

o   Bolile mintale

o   Istoricul de boli mintale care include depresia postpartum

o   Depresia postpartum la o naştere anterioară

o   Conflicte conjugale, pierderea locului de muncă, lipsa sprijinului din partea prietenilor şi a familiei

o   Avorturi (femeile care au suferit un chiuretaj se supun unui risc mai mare de a suferi de depresie). Riscul dezvoltării depresiei postpartum este mai ridicat la femei în primele câteva luni după pierderea copilului.

 

·         Naşterea unui copil este un eveniment important pentru orice femeie. Toate schimbările care se produc în viaţa unei femei pot contribui la apariţia depresiei:

 

o   Schimbările fizice care apar după naştere (tonusul muşchilor şi dificultăţile de pierdere în greutate)

o   Multe mame se simt obosite după o naştere şi câteva luni după

o   Durerile din zona perineului cauzează discomfort foarte multor femei. Recuperarea supă cezariană poate fi mai lungă decât cea normală.

o   Schimbările hormonale afectează dispoziţia

 

·         Schimbările emoţionale care survin după o naştere

 

o   Sentimente de pierdere a identităţii vechi

o   Sentimente de responsabilitate majoră

o   Stresul provenit de la schimbările în rutina zilnică

o   Oboseala datorată schimbării programului de odihnă

o   Femeile nu se mai simt atractive atât la nivel psihic cât şi sexual

Nu există nicio legătură între depresia postpartum şi vârsta unei mame sau numărul de copii pe care i-a avut.

 

Teste şi examene

 

Diagnosticul depresiei postpartum poate fi adesea omis deoarece simptomele după naştere sunt atât de comune altor boli. Simptomele sunt similare multor alte boli mintale de tipul depresiei. Iată la ce te poţi aştepta pe durata unei evaluări:

·         Medicul îţi va pune câteva întrebări legate de starea de sănătate: ce simptome prezinţi, de cât timp se manifestă acestea şi ce neplăceri îţi cauzează.

·         Medicul te va întreba de asemenea dacă aceste simptome au mai fost prezente şi în alte perioade

·         Medicul va încerca să afle dacă simptomele depresiei au fost cauzate de probleme care ţin de viaţa conjugală, familială sau orice alte tipuri de stres. Nu vor lipsi nici întrebările care privesc antecedentele unor boli mintale sau consumul de droguri şi alcool.

·         Medicul poate folosi Scala Depresiei Postnatale Edinburgh care presupune răspunsuri la 10 întrebări, în funcţie de care ţi se va pune diagnosticul de depresie postnatală. În funcţie de scorul pe care îl obţii, ţi se va recomanda o evaluare ulterioară.

 

Tratamentul depresiei postpartum

 

Din moment ce o pacientă nu se poate trata singură de depresie, ea poate face câteva lucruri prin care să îşi îmbunătăţească starea de spirit: să stea în preajma membrilor familiei care o pot consilia, să se ohinească suficient, să nu petreacă foarte mult timp singură, să facî cât mai multe plimbări, să socializeze cu alte mame. Dacă simptomele depresiei persistă mai mult de două săptămâni este necesar ca mama să se adreseze unui medic de specialitate.

Read More

Planificare familiala

Viata a aparut pe planeta Pamant acum 3.85 miliarde de ani. Pornind de la autoreplicarea primelor molecule organice si continuand cu diviziunea primelor organisme unicelulare, pe masura evolutiei structurale si metabolice a organismelor vii si sub presiunea factorilor evolutionari, Natura a adoptat numeroase strategii capabile sa permita reproducerea indivizilor, si implicit perpetuarea speciei, cu un risc cat mai scazut si cu un randament cat mai mare.
Este evident ca reproducerea prin diviziune sau prin inmugurire nu putea fi eficienta decat in conditiile unor organisme de dimensiuni microscopice sau cu o dinamica foarte redusa. Pe masura aparitiei organismelor pluricelulare, in conditiile existentei unei nevoi imperioase de extindere a speciei respective, precum si datorita necesitatii diversificarii trasaturilor organismelor, s-a trecut de la reproducerea asexuata la un nou tip de reproducere, cea sexuata, in care perpetuarea speciei se face cu ajutorul unor “spori”. Acesti spori poarta numele de gameti si sunt de doua tipuri, feminin si masculin.
Primele organisme care au adoptat aceasta revolutionara metoda au folosit mediul acvatic in care traiau drept vehicul al acestor gameti, astfel ca unirea lor, adica fecundarea, avea loc in exteriorul organismului, metoda folosita si in zilele noastre de pesti. Odata cu mutarea vietii din oceane pe suprafata Pamantului, acum 2.6 miliarde de ani, strategia reproducerii s-a schimbat inca o data, si anume fecundarea nu se mai facea in mediul extern, ostil de data aceasta, ci in interiorul organismului matern. Gametul feminin, oul, era astfel fecundat in conditii de maxima protectie. Dupa fecundare oul era eliminat in exterior si ingrijit de catre parinti. Metoda aceasta este si astazi folosita de reptile si pasari.
Ultima si cea mai spectaculoasa inovatie in domeniul reproducerii a fost realizata acum aproximativ 125 milioane de ani, odata cu aparitia primului mamifer cunoscut, Eomaia scansoria (Eomaia inseamna mama stramos). Pasul revolutionar, si evolutionar in acelasi timp, era dat de catre aparitia unei structuri anatomice ce permitea cresterea embrionului nu in mediul extern, unde riscurile erau extrem de mari, ci chiar in interiorul organismului matern.
Aceasta formatiune anatomica poarta denumirea de placenta. Aparitia acestei metode ingenioase de dezvoltare a urmasilor la adapostul organismului parental aducea avantaje evolutionare remarcabile: mobilitatea crescuta a parintilor, care nu mai trebuiau sa-si pazeasca?oule de pradatori si care puteau migra in voie pentru a-si gasi noi resurse de hrana, protectia maxima a puiului, diversificarea calitativa a nutrientilor primiti de catre embrion precum si cresterea cantitativa a acestora, etc.
Reproducerea speciei umane se face avand drept suport anatomic organele genitale feminine si organele genitale masculine. Organele genitale feminine implicate in actul reproducerii sunt reprezentate de vagin, uter, cele doua trompe precum si de cele doua ovare. Cele masculine sunt reprezentate de penis, uretra, prostata, veziculele seminale, testicule si ductele deferente.
Cei doi gameti, feminin si masculin, sunt produsi la nivelul ovarului respectiv testiculului.
Spermatozoizii (gametii masculini) calatoresc, de la locul lor de formare, prin ductul deferent si ulterior prin uretra masculina si sunt depusi in timpul actului sexual in vaginul femeii. Dar calatoria lor nu se termina aici. Mai mult, pericolele de abia acum incep sa apara. Spermatozoidul trebuie sa supravietuiasca unui mediu mai mult decat ostil aflat la nivelul vaginului, trebuie sa strabata o adevarata bariera constituita de catre mucusul cervical, trebuie sa calatoreasca printr-o cavitate uterina absolut uriasa, daca este sa pastram proportiile, si apoi sa ajunga la nivelul trompei invingand peristaltismul potrivnic al acesteia, ca sa se poata intalni cu ovulul si pe care va trebui sa fie capabil a-l penetra inaintea celorlalti spermatozoizi concurenti. Este o cursa cu obstacole mortale pe care numai unul o poate castiga.
Poate te intrebi de ce Natura, in loc sa simplifice lucrurile, le-a complicat intr-un mod atat de extrem. Raspunsul este foarte simplu: Natura are nevoie numai de catre organisme ce se pot adapta perfect vicisitudinilor din mediu. “Supravietuieste cel mai bine adaptat”. Aceasta selectie la “sange” a spermatozoizilor conduce la cea mai buna solutie din punct de vedere adaptional a naturii embrionului care va perpetua specia. De asemenea poate ti se pare nedrept ca numai spermatozoidul este supus unor astfel de furci caudine, in timp ce ovulul este privelegiat. Fi fara grija, caci si el participa la un adevarat concurs.
In fiecare luna este selectionata o intreaga cohorta de foliculi ovarieni care contin fiecare cate un ovul si care incep o adevarata cursa de maturare, cursa pe care numai unul o castiga. La momentul ovulatiei, oul este aruncat in cavitatea peritoneala de unde este “pescuit” de catre una dintre trompele uterine si purtat prin miscarile peristaltice ale cililor tubari pana la locul de intalnire cu spermatozoizii.
Datorita unor numeroase stari patologice de natura embriologica, infectioasa, hormonala sau mecanica, aceasta structura anatomica a cailor descrise mai sus este alterata, astfel incat cei doi gameti nu mai pot veni in contact unul cu celalalt ori aceasta modificare structurala poate sa interfere cu implantarea sau dezvoltarea normala a embrionului. Acesta situatie reprezinta una dintre cauzele aparitiei infertilitatii.

Trompele uterine
Trompele uterine, denumite si oviducturi, salpinge sau tubele lui Fallopio, sunt niste structuri anatomice remarcabile care au de indeplinit o serie de sarcini extrem de complexe in indeplinirea cu succes a fecundarii. Ele trebuie sa asigure si sa sprijine:
– captarea ovulului din cavitatea peritoneala;
– transportul acestuia spre cavitatea uterina;
– transportul spermatozoidului spre locul de intalnire cu ovulul;
– modificarile necesare ale gametilor astfel incat sa se poata realiza fertilizarea si primele diviziuni celulare embrionare;
– transportul embrionului pana in cavitatea uterina.

Anatomie
Din punct de vedere anatomic trompele sunt niste formatiuni musculare cilindrice, de aproximativ 10-14 cm lungime, localizate la nivelul celor doua coarne uterine, si care fac legatura intre cavitatea uterina si cavitatea peritoneala din vecinatatea celor doua ovare.
Fiecare trompa este alcatuita din patru parti:
– portiunea intramurala este reprezentata de catre zona prin care trompa strabate musculatura uterina la nivelul cornului uterin si unde, prin ostium-ul tubar, se deschide in cavitatea uterina.
– istmul este reprezentat de catre portiunea imediat urmatoare a trompei situata in cavitatea peritoneala in vecinatatea cornului uterin. Este o zona foarte ingusta ca diametru.
– ampula reprezinta segmentul intermediar, cel mai lung, situat intre extremitatea libera a trompei si cea uterina. Are forma unui cilindru, cu aspect sinuos, de lungime aproximativ 8-10 cm, dar uneori poate fi extrem de lunga.
– infundibulul este extremitatea libera, peritoneala, a trompei, situata in apropierea ovarelor. Are forma unei palnii, iar marginile sale libere au forma unor proiectii digitiforme, denumite fimbrii, care imbratiseaza ovarul vecin. Canalul de comunicare al portiunii infundibulare a trompei cu cavitatea peritoneala poarta numele de ostium tubar abdominal.

Structura
Din punct de vedere structural trompa are anumite particularitati.
Delicata mucoasa, care captuseste la interior stratul muscular, este plicaturata intr-o multime de falduri care aproape umplu cavitatea trompei. Diametrul si numarul acestor plici cresc pe masura ce ne apropiem de extremitatea infundibulara, ovariana, unde formeaza acele fimbrii despre care am amintit mai sus. Mucoasa tubara are o populatie de celule care secreta un mucus special si o alta populatie care este prevazuta cu cili (mici proeminente ca niste fire de par) care au rolul de a realiza un fel de covor rulant cu menirea de a purta ovulul dinspre extremitatea abdominala a trompei spre cavitatea uterina.
Stratul muscular este si cel mai bine reprezentat. El are rolul de a furniza o peristaltica care sa asiste deplasarea spermatozoidului catre ovare. Musculatura trompei este cea mai groasa la nivelul cornului uterin devenind, pe masura ce ne indepartam de uter, din ce in ce mai subtire, astfel incat la nivel infundibular, acolo unde exista fimbriile tubare, ea lipseste cu desavarsire.
Trompele sunt acoperite la exterior de catre foita peritoneala, o structura fina care acopera toate viscerele abdominale permitand alunecarea acestora unele pe langa altele fara probleme.

Sterilitatea tubara
Nu este foarte dificil sa ne imaginam cat de usor delicata structura tubara poate fi lezata de catre numerosi factori infectiosi sau inflamatori, mecanici sau chimici, comunicarea dintre cavitatea abdominala si cea uterina putand fi intrerupta complet sau partial astfel incat ori ovulul si spermatozoidul nu se mai pot intalni, ori capacitatea de transport a zigotilor sau a embrionului este compromisa. Blocajul trompei sau disfunctia tubara ajung sa aiba o pondere de pana la 40% din totalul cauzelor infertilitatii la femeie.
Contributia majora la infertilitatea tubara o aduce boala inflamatorie pelvina (BIP) care consta in inflamatia acuta a tuturor organelor aflate in pelvis, urmata de o vindecare cu sechele constand in cea mai mare parte a cazurilor din aderente intre aceste organe ori chiar bloc aderential. Cauza cea mai frecventa a aparitiei BIP o constituie infectiile cu transmitere sexuala, dintre care detasat conduc chlamydia si gonoreea. Nu mai putin frecvent in anumite societati infectiile cu germeni nespecifici urmate dupa avorturi spontane sau provocate, dupa nastere, dupa diferite proceduri diagnostice precum curetajul biopsic al cavitatii uterine sau histerosalpingografia, sau chiar dupa sedintele de instilatii pe care unii medici le practica inca in ideea ca pot desfunda trompele blocate. Aplicarea defectuoasa a dispozitivelor de contraceptie intrauterine (steriletul) poate sa produca o infectie de natura ascendenta care sa implice trompa.
Daca anumite infectii pot fi insotite de semne evidente (febra, durere in zona ovarelor sau durere la contact sexual, etc.) altele, precum cea provocata de chlamydia, pot produce lezarea trompelor fara sa isi faca simtita prezenta. Cand trompa devine infectata au loc o serie de fenomene. Una dintre primele modificari care apar este lezarea mucoasei tubare si in special a celulelor ciliate. Acesti cili sunt capabili de a executa miscari extrem de coordonate care au rolul de a asista deplasarea ovulului si a embrionului spre cavitatea uterina. In cazul unei infectii, acesti cili sunt afectati sau chiar distrusi, ei neavand capacitatea de a se reface sau de a se vindeca. Al doilea fenomen este reprezentat de catre raspunsul natural al organismului in fata unei agresiuni de natura infectioasa, si anume o incercare de limitare a extinderii infectiei in tot organismul. Pentru aceasta trompele sunt literalmente inchise printr-un proces inflamator specific care va duce la edematierea si aglutinarea fimbriilor cu formarea ulterioara de aderente, astfel incat toata “batalia” pentru eradicarea infectiei se va duce local, in interiorul lumenului tubar. Se activeaza sistemului imunitar cu aparitia inflamatiei si a infiltratelor de macrofage si limfocite, care vor determina distrugerea agentilor bacterieni. Trompa astfel inchisa poate sa se vindece intr-un oarecare grad, dar ulterior secretiile celulelor mucoasei tubare se acumuleaza in interiorul salpingei cu dilatarea acesteia si formarea hirdosalpinxului. Daca infectia este severa in interiorul trompei se poate acumula puroi rezultand piosalpinxul. In anumite circumstante poate sa apara cicatrizare si distrugere la nivelul trompei langa uter, rezultand o afectiune denumita salpingita istmica nodoasa (SIN).
Alte cauze ce pot produce distorsionarea arhitecturala a trompelor sunt reprezentate de catre endometrioza, tuberculoza, infectiile din vecinatate (apendicite) sau procedurile chirurgicale pe structurile din vecinatatea trompei. De asemenea orice obstacol aparut pe traiectul normal al trompei poate obstrua comunicarea dintre cavitatea uterina si cea abdominala: tumori, polipi, etc.
In general blocajul sau disfunctia tubara apare ca o consecinta a unui proces patologic ce implica inflamatie, infectie, formarea de aderente, fibroza, cicatrici sau obstructie. De multe ori o infectie sau o boala ce poate predispune la formarea de blocaje tubare nu este atat de evidenta clinic sau pur si simplu nu este luata in seama de catre multe femei, astfel ca ele nu cauta ajutor medical si nu devin constiente de boala lor decat in momentul cand incearca sa aiba copii.

Autor: dr. Dan Tutunaru – medic primar obstetrica ginecologie

Read More

Electronic Medical Office - MioGyn -

-Probabil că pentru un practician, aflat la început de drum, mai mereu, există întrebări în legatură cu patologia, conduita terapeutică, evolutia sarcinii (din partea pacientelor), etc. Fără pretenția să fie exhaustiv, acest blog își propune sa fie un instrument de care oricine să poată beneficia de-a lungul perioadei de formare profesională, dar si după încheierea acesteia.

- Sectiunea SPECIALITATE tratează aspectele fiziologice și patologice, în obstetrică și ginecologie, sustinută de sectiunea DOWNLOADS, unde se gasesc cărți de specialitate ce pot fi consultate, dar și filmulețe care ajută la o mai bună întelegere a unor fenomene. Pentru a fi mereu la zi cu noutățile în domeniu, subsecțiunea ARTICOLE (din NOUTĂȚI), își propune prezentarea periodică a muncii cercetătorilor în domeniu.

   - În viata unei femei sarcina este o perioadă fericită, care poate fi umbrită de multe întrebari legate de modificările din sarcină, evoluția sarcinii, de naștere, etc. De aceea pentru ele a fost creată secțiunea PT. MĂMICI, care poate să raspundă întrebarilor frecvente.

  -Problemele obstetricale sau ginecologice, de cele mai multe ori, sunt un subiect delicat, care din anumite motive (sociale, culturale, educaționale), nu sunt dezbătute pe larg. Pentru aceasta Miogyn a creat serviciul on-line prin care se poate cere părerea unui medic. Este important să se precizeze, că aceasta nu poate înlocui vizita periodică la medic. Pentru a raspunde exigenței cititorilor, a fi mai receptivi la nevoile lor, dar și pentru a încuraja schimburile de opinii, am creat Miogyn sub forma unui blog. Astfel după citirea postărilor din fiecare secțiune, vizitatorul are posibilitatea de a-și exprima parerea, fie pe forum, fie la sfârșitul postării.

MioGyn vă mulțumește !!

 -Miogyn sa născut din foarte multă dragoste în anul 2014 luna august data de 22. Pt a deservi, în exclusivitate DOAMNELE, DOMNIȘOARELE și nu în ultimul rând MĂMICILE.
 -Doi oameni au muncit atât vizual cât  și conținut, cu multă dăruire și formând o echipă.

Cuvintele nu pot exprima recunoștința pe care o simt (simțim) față de toți cititorii. O să spun (spunem) doar atât: MULȚUMESC!

Read More

Hemoragia postpartum: simptome, cauze, diagnostic si tratament

După ce a născut, orice femeie se aşteaptă ca propriul corp să revină la normal. Până să se vindece complet organismul are nevoie de timp. Una din problemele cu care se confruntă o femeie după ce a născut este hemoragia postpartum. Hemoragia postpartum este o componentă normală a perioadei postpartum şi, de cele mai multe ori, se vindecă de la sine. Oricum, hemoragia postpartum poate indica uneori prezenţa unor complicaţii ale stării de sănătate.

Hemoragia postpartum apare la orice femeie indiferent de modalitatea în care a născut. În acest mod, corpul elimină excesul de mucus, ţesuturile placentare şi sângele după naştere. Hoemoragia postpartum este similară menstruaţiei, doar că fluidul este mult mai dens. Hemoragia începe în primele ore după ce a avut loc naşterea şi continuă pe durata a două sau trei săptămâni. Hemoragia postpartum poate dura până la şase săptămâni.

 

Simptomele hemoragiei postpartum

 

Hemoragia postpartum apare iniţial ca o secreţie roşiatică a vaginului. Sângele continuă să aibă cumoarea roşiatică timp de patru-zece zile. După această perioadă, secreţia va căpăta o nuanţă roz şi mai apoi una alb-gălbuie. Secreţia poate fi însoţită de cheaguri de sânge de mărimea unei boabe de strugure.

 

Ce trebuie să faci în caz de hemoragie postpartum?

 

·         Odihneşte-te cât de mult poţi şi evită să stai prea mult în picioare sau să mergi pe jos (acest lucru va exacerba fluxul sanguin)

·         Foloseşte absorbante care să absoarbă bine sângele

·         Nu se recomandă folosirea tampoanelor cel puţin şase luni după sarcină. Tampoanele pot cauza infecţii ale vaginului sau uterului

 

Semnele de avertizare

 

În mod normal hemoragia postpartum nu este semnul vreunei complicaţii şi de cele mai multe ori dispare de la sine. Oricum, unele femei experimentează probleme legate de hemoragia postpartum. Dacă te confrunţi cu una din următoarele probleme este bine să te adresezi de urgenţă medicului:

 

·         Secreţia roşiatică ţine mai mult de şapte zile

·         Fluidul roşiatic miroase urât

·         Febră şi friguri

·         Sângerare masivă anormală

 

Ce cauzează hemoragie postpartum?

 

·         Imposibilitatea de a elimina toată placenta

·         Eliminarea forţată a placentei

·         Traumă asupra vaginului, uterului în timpul naşterii

 

Fiecare femeie este expusă riscului de a suferi hemoragie postpartum. În unele cazuri, există anumiţi condiţii care cresc factorii de risc: bebeluşul supraponderal, sarcina multiplă, travaliul indus, dezechilibre ale placentei.

 

Simptomele hemoragiei postpartum: pierdere masivă de sânge, cheaguri de sânge foarte mari, ameţeală, oboseală permanentă, flash-uri vizuale. Tratamentul trebuie realizat de urgenţă pentru a evita pierderea masivă de sânge şi chiar decesul pacientei.

 

Hemoragia postpartum este un tip mai sever de sângerare post-natală. Dacă pierzi mai mult de 500 ml de sânge după o naştere normală sau mai mult de 1000 de ml ca urmare a unei cezariene, te încadrezi în grupa femeilor care suferă de hemoragie postpartum. Hemoragia postpartum poate fi o condiţie gravă cu multiple complicaţii incluzând pierderea masivă de sânge şi chiar decesul mamei. Hemoragia postpartum afectează între 1-10% din femeile din Statele Unite ale Americii.

 

Tratamentul hemoragiei postpartum

 

Hemoragia postpartum necesită internarea pacientei în spital. Tratamentul include:

 

·         Masajul uterin care să stimuleze contracţiile şi să oprească fluidul sanguin

·         Administrarea de medicamente

·         Eliminarea excesului de placentă, în mod normal cu mâna pentru a elimina sângerările ulterioare

·         Transfuzie sanguină

·         Histerectomie (eliminarea uterului, în cazul în care acesta este grav afectat)

Read More

Greata si varsaturile severe in sarcina. De ce apar?

Hiperemezis gravidarium este o dereglare neobişnuită care se manifestă prin greaţă şi vărsături severe în timpul sarcinii. Această condiţie poate duce la deshidratare.

Care sunt cauzele manifestării hiperemezisului gravidarium?

 

Afecţiunea este cauzată de creşterea rapidă a nivelului concentraţiei serice hormonale (estrogen şi gonadotropină). Greaţa şi vărsăturile severe în timpul sarcinii pot indica o sarcină multiplă sau un mol hidatiform (creşterea unui ţesut anormal care nu reprezintă o sarcină reală).

 

Care sunt factorii de risc pentru Hiperemezis gravidarium?

 

Un factor de risc reprezintă un lucru care creşte şansa unei persoane de a dezvolta afecţiunea. Factorii de risc nu înseamnă neapărat că persoana va dezvolta boala. În cazul Hiperemezisului gravidarium factorii de risc sunt următorii:

 

·         Hieperemezis gravidarium într-o sarcină anterioară

·         Supraponderalitatea

·         Sarcina multiplă

·         Prima sarcină a unei femei

·         Prezenţa bolii trofoblastice care implică deyvoltarea anormală a celulelor în interiorul uterului femeilor.

 

Care sunt simptomele pentru Hiperemezis gravidarium?

 

Hiperemezis gravidarium apare de obicei în primul trimestru al sarcinii. O femeie poate avea hiperemezis gravidarium dacă este însărcinată şi prezintă stări de vomă:

 

·         Mai mult de trei-patru ori pe zi

·         Vomită atât de mult încât pierde în greutate

·         Se simte ameţită şi prezintă flash-uri vizuale

·         Dezhidratare

 

Cum se pune diagnosticul pentru Hiperemezis gravidarium?

 

Doctorul va pune întrebări pacientei legate de simptomele pe care aceasta le prezintă, să facă un istoric medical şi să realizeze un examen fizic. În plus, doctorul poate cere un test de laborator care să ajute în punerea diagnosticului.

 

Cum poate fi tratat Hipermezisul gravidarium?

 

Tipul de tratament depinde de cât de tare se agravează starea de sănătate a femeii. Tratamentele posibile includ:

·         Măsuri de prevenţie: purtarea unei banderole, administrarea de vitamina B6 şi ghimbir

·         Mese puţine şi dese: greaţa şi starea de vomă pot fi tratate prin consumul de fructe uscate, mese puţine şi dese. Suportul emoţional este util şi el.

·         Administrarea intravenoasă de lichide: este important ca o femeie însărcinată să îşi menţină fluidul constant. Administrarea intravenoasă a fluidelor se face în situaţia în care acestea nu pot fi administrate pe cale orală.

·         Medicamente: medicamentele care previn greaţa sunt administrate în momentul în care starea de vomă persistă şi supun copilul unur riscuri crescute.

·         Nutriţie parentală totală: administrarea intravenoasă a unui complex de nutrienţi

 

Poate fi prevenit Hipermezisul Gravidarium?

 

Deşi nu există foarte multe modalităţi de prevenire a afecţiunii, următoarele măsuri ar putei fi utile pentru a împiedica starea de greaţă să se agraveze:

 

·         Mâncaţi puţin şi des

·         Consumaţi alimente fără arome

·         Aşteptaţi ca greaţa să se amelioreze înainte de a lua suplimente pe bază de fier

·         Luaţi vitamina B6 şi ghimbir

Read More

Sarcina prelungita cronologic: cauze, diagnostic si tratament

Sarcina prelungită cronologic este acea sarcină care are o durată mai mare decât cea normală. La femei, durata normală a unei sarcini este de 280 de zile din prima zi a ultimei menstruaţii, 270 de zile după un contact sexual unic şi de 266 de zile de la ultima ovulaţie. O sarcină normală durează maxim 294 de zile însă, potrivit legislaţiei, aceasta nu poate depăşi 300 de zile.

Există câteva cauze ale sarcinii prelungite cronologic care fac referire la factorii materni, fetali şi anexali. Factorii materni pot include:

 

·         Factori genetici

·         Ovulaţii tardive

·         Alimentaţie deficitară

·         Malformaţii uterine

·         Insuficienţă tiroidiană maternă care poate avea ca rezultat întârzierea dezvoltării fătului

·         Stresul matern – poate duce fie la avort, fie la naştere prematură

·         Multiparitate

·         Dezechilibre hormonale

 

În ceea ce priveşte factorii fetali, aceştia fac referire la:

 

·         Prezentaţii anormale

·         Sexul fetal – peste 70% din copiii care se nasc în urma unei sarcini prelungite cronologic sunt băieţi

·         Anencefalia fetală

 

Factorii anexali includ:

 

·         Insuficienţă placentară cronică

·         Hidramniosul cronic (membrane rugoase aderente la polul inferior)

 

Semnele şi simptomele sarcinii prelungite cronologic sunt generale (lungimi generale 53-54 cm), biologice (hipoglicemie, hipocalcemie, acidoza), cutanate (descuamarea tegumentelor, faţă de bătrân, palme încreţite) şi nervoase (hipotermie, crize convulsive).

 

Pentru punerea diagnosticului de sarcină prelungită cronologic se efectuează câteva teste care includ: anamneza (data ultimei menstruaţii, prima mişcare a fătului, ciclurile menstruale ale gravidei, raportul sexual etc.), examenul clinic al mamei (fals travaliu la data termenului, apare disconfortul pelvin). Examenul clinic al fătului după naştere este şi el foarte important. Postmaturitatea la bebeluşi poate avea trei grade: gradul I în care sarcina depăşeşte 300 de zile, gradul II (sarcina depăşeşte 305 zile) şi gradul III (sarcina depăşeşte 310 zile).

 

Formele diagnosticului paraclinic sunt influenţate de insuficienţa placentară şi funcţia placentară. Alte examene fac referire la radiografia fetală, ecografie, amniocenteză şi investigaţii enzimatice.

 

În ceea ce priveşte riscurile şi mortalitatea fetală acestea depind de vârsta gestaţională şi de cea a mamei. Cu cât acestea sunt mai înaintate, cu atât riscul ca bebeluşul să moară este tot mai accentuat. Pentru gravidă este necesară o reechilibrare metabolică repetată care presupune administrare de oxigen şi monitorizarea dinamicii uterine.

Read More

Nasterea prematura

Ocazional, naşterile pot avea loc prematur. Chiar dacă nu te expui riscului de a naşte prematur este important să cunoşti semnele şi simptomele unei sarcini ce poate avea loc înainte de vreme. Unul din simptomele sarcinii, cum ar fi durerea de spate, poate fi valabil şi pentru a indica o sarcină prematură.

Ce înseamnă sarcina prematură?

 

Naşterea prematură presupune naşterea copilului înainte de cea de-a 37-a de săptămână de sarcină datorită contracţiilor uterine care determină deschiderea cervixului (deschiderea către uter) mult mai devreme. Aceasta poate avea ca rezultat naşterea prematură.

 

Ce presupune o contracţie?

 

În momentul în care orice muşchi din corpul tău se contractă, acesta se îngustă şi devine greu de atins. Pe măsură ce muşchii uterului se contractă îţi vei simţi abdomenul tot mai greu. Când contracţia încetează uterul şi abdomenul se relaxează. Contractarea uterului pe perioada sarcinii este normală. Straturile de muşchi ale uterului se îngustează sporadic de la primele săptămâni şi de-a lungul sarcinii. Unele femei resimt acest fenomen în primele patru luni dar în foarte multe cazuri el nu este observat până în lunile a şaptea sau a opta de sarcină.

 

De obicei, aceste contracţii nu sunt dureroase. Acestea sunt resimţite adesea când te întinzi, după ce ai avut orgasm sau dacă ai urcat sau coborât scările. Dacă aceste contracţii devin regulate ele pot prevesti contracţiile travaliului care determină schimbarea sau deschiderea cervixului.

Semnele şi simptomele naşterii premature

 

·         Apariţia unei contracţii la fiecare zece minute sau mai mult pe parcursul unei ore (aproximativ cinci contracţii uterine pe oră)

·         Scurgerea unui lichid fluid din vagin (acest lucru indică faptul că “punga cu apă” este ruptă)

·         Crampe asemănătoare celor menstruale

·         Durere de spate

·         Presiune pelvic care se simte ca şi cum bebluşul ar impinge abdomenul mamei

·         Crampe abdominal cu sau fără diaree

·         Scurgerea de sânge din vagin

·         Secreţii vaginale neobişnuite

 

Factorii de risc asociaţi cu naşterea prematură

 

Există unii factori de risc care au fost asociaţi cu naşterea prematură. Oricum, chiar dacă prezinţi aceşti factori de risc nu înseamnă că vei experimenta o naştere prematură. Posibili factori de risc pentru naşterea prematură sunt: sarcina multiplă, infecţiile urinare sau genital, placenta praevia, diabetul, hipertensiunea gestaţională, vârsta, obiceiurile de viaţă prea extenuante, luarea în greutate sau pierderea în greutate.

 

Tratamentul

 

Tratamentul priveşte travaliul prematur, fetul aflat încă în uter dar şi nou-născutul prematur.

 

În cazul mamelor tratamentul depinde de stadiul sarcinii şi de modalitatea în care aceasta evoluează. Contracţiile premature pot fi stopate prin repausul la pat sau consumul de lichide. Pentru relaxarea muşchilor uterinului este indicat şi tratamentul medicamentos. În cazul în care orificiul colului uterin se deschide se poate realiza o procedură ce poartă numele de serclaj (sutură circular care strange colul uterin) şi care previne naşterea înainte de termen.

 

În momentul în care există riscul unei naşteri premature, fătul poate fi supus unor complicaţii, de tipul problemelor respiratorii. În această situaţie, medicul va administra corticosteroizi care să accelereze maturarea pulmonară a fătului.

 

Nou-născutul prematur nu prezintă complicaţii, de cele mai multe ori (este cazul celor născuţi între săptămâna 35 şi 36 de sarcină). Complicaţiile apar în momentul în care bebeluşul este născut înainte de a 35-a săptămână de sarcină. Bebeluşul are nevoie în acest caz de îngrijiri speciale. Bebeluşul este ţinut într-un incubator care să-l izoleze şi să-i menţină temperatura corporală normală. Când nu mai există niciun fel de riscuri, acesta este încredinţat mamei pentru a fi alăptat.

Read More

Sifilisul si sarcina

Patologia apare la circa 1,5 – 2,5% din cazuri şi este în scădere datorită frecvenţei, eficienţei terapeutice şi ameliorării prognosticului. Dacă este diagnosticat şi tratat în afara sarcinii, sifilisul matern nu reprezintă niciun pericol pentru sarcinile ulterioare. Sifilisul congenital poate deveni în schimb o problemă reală.

Ce este sifilisul?

 

Sifilisul este o infecţie bacteriană transmisă prin contact sexual. Bacteria care transmite sifilisul poartă denumirea de Treponema Pallidum. În Statele Unite ale Americii sunt raportate anual peste 6000 de cazuri de sifilis. Sifilisul se dezvoltă în trei stagii. Sifilisul primar se caracterizează printr-un ulcer nedureros (şancrul) care apare într-o zonă expusă sexual (gură, penis sau regiunea anală). Netratat, sifilisul primar duce la dezvoltarea celui secundar şi terţiar. Simptomele sifilisului includ febră, durere de gât, ganglioni limfatici, căderea părului. În stagiu final sifilisul poate cauza demenţă, orbire sau poate deteriora sistemul nervos.

 

Sifilisul şi sarcina  

 

Sifilisul este extrem de periculos pentru copilul nenăscut. Sifilisul poate fi transmis bebeluşului prin intermediul sarcinii vaginale şi posibil printr-o secţiune cezariană, cu toate că o astfel de secţiune poate diminua riscul transmiterii. Sifilisul poate fi transmis copilului şi în timpul sarcinii. Această formă a sifilisului poartă denumirea de sifilis congenital. La nivel mondial au loc anual peste 50.000 de cazuri de sifilis congenital. Un număr suplimentar de 500.000 de fetusi infectaţi cu sifilis se nasc morţi în fiecare an. O mamă infectată cu sifilis poate transmite boala fetusului prin intermediul placentei care îl hrăneşte. Este foarte important ca mamele să facă un test de sifilis la începutul sarcinii pentru a preveni îmbolnăvirea bebeluşului.

 

Simptomele sifilisului congenital

 

Sifilisul congenital se poate manifesta prin simptome foarte severe care însă nu pot apărea imediat. Este posibil ca bebeluşii care se nasc cu sifilis congenital să nu prezinte niciun simptom timp de opt luni de la naştere. Bebeluşii infectaţi cu bacteria care produce sifilisul prezintă deseori erupţii cutanate sau inflamaţii mici la nivelul corpului. Dacă copilul este infectat el poate prezenta şi o nuanţă gălbuie a pielii, un nas înroşit, edeme la nivelul braţelor şi picioarelor şi anumite pete în gură. Plânsul copilului poate fi destul de slab. Bebeluşii infectaţi cu sifilis pot suferi de anemie sau pot contracta pneumonie la o vârstă fragedă. Dacă sifilisul nu este tratat, pot apărea probleme grave la nivelul psihicului bebeluşului. Sifilisul cronic poate cauza degradarea oaselor sau danturii bebeluşului. De asemenea, boala afectează văzul, auzul dar şi dezvoltarea mintală (întârziere mintală). 12% din bebeluşi mor din cauza sifilisului congenital.

 

Testarea şi tratamentul sifilisului congenital

 

Dacă eşti însărcinată, este important să faci un test de sifilis. Un simplu test de sânge va putea identifica bacteria care cauzează boala. Dacă bacteria este identificată, tratamentul trebuie administrat înainte de a 16-a săptămână de sarcină pentru a evita ca boala să fie transmisă de la mamă la făt. 98% din copiii ai căror mame primesc tratament, nu se îmbolnăvesc de sifilis.

 

Tratamentul este destul de simplu înainte de a patra lună de sarcină. O singură injecţie cu penicilină poate fi utilă pentru a preveni infectarea bebeluşului. Persoanele care sunt alergice la penicilină pot lua antibiotice. Administrarea tratamentului după patru luni de sarcină nu mai are atât de multă eficienţă. Între 40 şi 70% din femeile cu sifilis tratat târziu vor transmite boala bebeluşului. După naştere, beleluşului diagnosticat cu sifilis i se vor administra injecţii cu penicilină pentru a lupta împotriva bacteriei. Totodată, testele de sifilis se vor repeta periodic pentru a observa dacă tratamentul a dat roade.

Read More

Fibroadenoamele, formatiuni benigne influentate de nivelul de estrogen

Fibroadenoamele pot fi observate în momentul în care se realizează o mamografie. Ele sunt formaţiuni benigne (nu reprezintă tumori canceroase) care sunt alcătuite din ţesuturile stromale şi glandulare ale sânului. Fibroadenoamele pot apărea ca nişte formaţiuni singulare, multiple sau complexe. Persoanele care au fibroadenoame multiple sau complexe se expun unui risc mai mare de a dezvolta cancer de sân.

Se pot simţi fibroadenoamele?

 

Fibroadenomul poate fi depistat în timpul unui examen regulat de palpare a sânilor. Fibroadenoamele sunt formaţiuni foarte mobile şi tind să scape dintre degete atunci când sunt palpate. Un fibroadenom poate fi resimţit ca un ţesut moale mai ales în perioada în care acesta se umflă din cauza schimbărilor hormonale.

 

Ce mărime au fibroadenoamele?

 

Mărimea fibroadenoamelor variază de la un centimetru la cinci centimetri. Fibroadenoamele mari pot atinge mărimea unei lămâi mici, adică aproximativ 15 centimetri.

 

Cum arată fibroadenoamele la o mamografie?

 

Fibroadenoamele se prezintă ca nişte formaţiuni ovale sau rotunde, cu suprafaţa netedă, mobile pe planurile supra şi subiacente, rareori adiacente la piele, nedureroase, care nu se modifică în timpul ciclului menstrual şi care involuează la menopauză. Fibroadenoamele au forma unor chisturi sau tumori.

 

Cum poţi fi sigură că este vorba de fibroadenoame?

 

Un medic (radiolog) îţi poate recomanda realizarea unei ecografii cu ultrasunete. Aceasta va diferenţia fibroadenomul de alte ţesuturi prin felul în care acesta răspunde la ultrasunete. Fibroadenomul va apărea ca o zonă întunecată, omogenă, rotundă sau ovală şi poate avea o suprafaţă netedă. Dacă examenul cu ultrasunete nu oferă un rezultat bine definit, următorul studiu realizat va fi Imagistica prin Rezonanţă Magnetică (IRM). Testul concluziv este biopsia Needle care presupune recoltarea unei mostre de celule pe care patologistul urmează să le examineze.

 

Tratamentul fibroadenoamelor

 

Din moment ce fibroadenoamele sunt formaţiuni benigne, tratamentul variază în funcţie de diagnostic. Dacă fibromul este mic, nedureros, rămâne la aceeaşi formă, iar la biopsie nu apar probleme mari, pacientul nu are nevoie de tratament suplimentar, dar ar putea realiza un test cu ultrasunete. Dacă fibroadenomul este mare (mai mult de 3 cm), dureros, creşte permanent iar biopsia reiese atipică, atunci acesta poate fi eliminat prin intervenţia chirurgicală ce poartă numele de lumpectomie. Alte modalităţi de îndepărtare a fibroadenomului sunt ablaţia cu laser şi crioablaţia. Ablaţia este o intervenţie care lasă cicatrici mici dar care permite pacientului o recuperare rapidă.

 

Care sunt cauzele fibroadenoamelor?

 

Nu se cunoaşte cauza exactă a fibroadenoamelor. Se pare că acestea sunt influenţate de nivelul de estrogen deoarece ele apar cel mai adesea la femeile însărcinate sau aflate la menopauză sau la femeile care sunt la postmenopuază şi beneficiază de terapia de înlocuire a hormonilor. Cele mai multe fibroadenoame apar şi dispar pe durata ciclului menstrual când nivelele de hormoni se schimbă.

 

Când apar fibroadenoamele?

 

Fibroadenoamele sunt comune la femeile cu vârsta cuprinsă între 15 şi 30 de ani dar şi la femeile însărcinate. Fibroadenoamele afectează 10% din femeile europene şi circa 15-20% din femeile afro-americane. Fibroadenoamele apar mai puţin la femeile aflate la postmenopauză cu o singură excepţie: cele care urmează tratamente pe bază de estrogen. Aproximativ 10% din fibroadenoame dispar de-a lungul timpului iar 20% dintre acestea revin. Dacă nu dispar, fibroadenoamele încetează să mai crească când ating doi sau trei centimetri.

Read More

Preeclampsia si eclampsia: simptome, cauze, tratament

Preeclampsia, cunoscută şi ca toxemie, este o condiţie specifică femeilor însărcinate. Ea se caracterizează prin hipertensiune arterială şi proteinurie, adică un nivel crescut de proteine în urină. Femeile care suferă de preeclampsie vor prezenta de asemenea edeme ale membrelor superioare şi inferioare. Preeclampsia se manifestă de obicei în a doua parte a sarcinii, fie sfârşitul semestrului doi, fie în cel de-al treilea trimestru.

Ce este eclampsia?

 

Eclampsia este partea finală şi cea mai severă a preeclampsiei şi apare în momentul în care preeclampsia nu este tratată. Suplimentar faţă de simptomele anterioare, femeile cu eclampsie pot prezenta convulsii. Eclampsia este asemănătoare unei crize de epilepsie. Eclampsia poate duce la comă şi chiar la moartea mamei şi a fătului care se poate produce înainte, în timpul sau după sarcină.

 

Ce cauzează preeclampsia şi eclampsia?

 

Cauzele exacte ale preeclampsiei şi eclampsiei nu sunt cunoscute dar unii cercetători suspectează nutriţia sărăcăcioasă, deficienţa imunitară şi circulaţia insuficientă a sângelui către uter. Preeclampsia apare deseori la femeile aflate la prima sarcină, la adolescente şi la femeile peste 40 de ani. Alţi factori de risc includ:

 

·         Un istoric de hipertensiune arterială cronică anterior sarcinii

·         Un istoric de preeclampsie

·         Un istoric de preeclampsie la mamă sau surori

·         Obezitatea anterioară sarcinii

·         Sarcina multiplă

·         Istoricul de diabet, boli ale rinichilor, lupus sau artrită reumatoidă

 

Simptomele preeclampsiei

 

Pe lângă edeme ale membrelor, hipertensiune arterială şi proteinurie, simptomele preeclampsiei includ:

 

·         Creşterea rapidă în greutate cauzată de o mărire semnificativă a fluidului din corp

·         Durere abdominală

·         Dureri de cap severe

·         Schimbare a reflexelor

·         Sânge în urină

·         Ameţeală

·         Stare excesivă de vomă şi greaţă

·         Reducerea capacităţii de urinare sau imposibilitatea de a urina

 

Edemele nu constituie un semn specific al preeclampsiei deoarece apar frecvent în timpul sarcinii. O criză de eclampsie se poate manifesta prin următoarele semne: convulsii asociate cu o accentuare a hipertensiunii arteriale şi convulsii tonico-clonice, urmate de coma postcritică.

 

Cum poate afecta preeclampsia bebeluşul?

 

Preeclampsia poate împiedica placenta să primească cantitatea de sânge necesară, ceea ce va face ca bebeluşul să fie foarte mic. Preeclampsia este totodată şi una din cauzele naşterilor premature şi a dificultăţilor care le pot însoţi incluzând aici dizabilităţile de învăţare, epilepsia, paralizia cerebrală şi probleme care ţin de văz şi de auz.  

 

Diagnosticul este pus în urma efectuării unui examen fizic şi a unor investigaţii de laborator.

 

Cum pot fi tratate preeclampsia şi eclampsia?

 

Singura modalitatea de vindecare a celor două afecţiuni este naşterea bebeluşului. Preeclampsia uşoară poate fi tratată acasă urmând câteva indicaţii precise care fac referire la întreruperea activităţii şi odihna completă. Alte tratamente indicate sunt medicaţia antihipertensivă şi supravegherea strictă în ceea ce priveşte greutatea, diureza, tensiunea arterială şi proteinuria.

 

Dacă bebeluşul este prematur, afecţiunea poate fi ţinută sub control până la naşterea fătului. Medicul va recomanda odihna la pat, spitalizarea sau medicaţia pentru a prelungi sarcina şi pentru a creşte şansele de supravieţuire ale bebeluşului. Dacă sarcina este aproape de termen poate fi necesară inducerea travaliului.

 

Tratamentul pentru preeclampsia severă (include probleme de vedere, pulmonare, durere abdominală, epuizare fetală sau alte semne şi simptome) poate solicita un tratament de urgenţă, cum ar fi de pildă naşterea copilului fără a ţine seamă de vârsta acestuia. Alte tratamente includ:

 

·         Injectarea magneziului în vene pentru a preveni crizele de eclampsie

·         Administrarea de antihipertensive pentru a ţine sub control presiunea arterială

·         Monitorizarea fluidului care intră în organism

Read More